Vreau ca mama să mă iubească, și dincolo de șnițel, piure și prăjituri
Mama mea a fost mereu o femeie cu greutate.
Nu la kilograme — ci la prezență. La forța ei interioară. La demnitatea cu care muncea și ținea totul pe umeri. O mamă grozavă.
Și totuși, zilele trecute am avut un flash din copilărie. O amintire cu gust de lipsă. Îmi aminteam cum rătăceam printre biberoane, cum căutam mângâierea atunci când ea nu era acasă.
N-aș putea spune că nu mi-a dat iubire, dar iubirea ei avea forma muncii și a grijii, de multe ori transformată în… mâncare.
Și, Doamne, ce ironie frumoasă! Cumva, hrana a fost mereu acolo ca simbol al iubirii. Dar uneori eu tânjeam după altceva. După ea.
Îmi doream șnițelul ei, dar și privirea ei. Piureul ei, dar și atingerea ei. Prăjiturile ei, dar și vocea ei.
Adevărul e că toată viața am dus și eu greutatea trupului. Am avut probleme cu kilogramele. Am trăit în lupta asta dulce-amară cu mâncarea. Și acum văd mai limpede: poate că trupul meu cerea prin foame ceea ce inima mea nu primea destul — prezența, iubirea, “greutatea” caldă a unei mame care să stea pur și simplu lângă mine.
Astăzi am avut o pacientă — o femeie superbă, deșteaptă, pe “tocurile ei”, cum îmi place să spun. O femeie spirituală, dar și plină de realitate. Ea îmi povestea că părinții ei s-au despărțit când era mică, la 9–10 ani.
Astăzi, ca adult, are o relație bună cu amândoi. Dar… există un “dar”.
Mama ei, și acum, îi gătește enorm, mai ales înainte să plece în călătoriile lungi de serviciu. Și pacienta, cu ochii umezi, îmi spune:
— Olivia, eu nu vreau mâncare. Vreau iubire.
Și-atunci m-a izbit întrebarea:
putem primi iubirea celuilalt, dacă nu vine exact cum vrem noi și când vrem noi?
Limbajele iubirii și barierele inimii
Pentru că limbajele iubirii sunt diferite. Unii iubesc prin fapte, alții prin cuvinte, alții prin timp petrecut. Dar, când ești copil sau chiar adult, te doare să vezi iubirea venind ambalată altfel decât inima ta o cere.
Mama mea mi-a dat mult. Poate nu întotdeauna cum am visat eu. Mi-a dat șnițel în loc de privire. Mi-a dat piure în loc de cuvinte. Mi-a dat prăjituri în loc de timp. Dar, dacă învăț să traduc, văd că fiecare fel de mâncare era un “te iubesc” nerostit.
Dar mai există o etapă: chiar dacă traduc, pot eu să primesc?
Aici intervine partea grea. Pentru că uneori nu știm să ne lăsăm atinși. Credem că nu merităm. Că nu suntem suficienți. Că trebuie să facem ceva, să devenim altfel, să slăbim, să fim mai cuminți, mai buni, ca să fim vrednici de iubire.
Și astfel, ne închidem inimile. Cerem, dar nu permitem. Dorim, dar nu acceptăm. Așteptăm iubirea, dar când ea vine, o privim cu suspiciune.
Hrana care satură și hrana care umple
Psihologic vorbind, copilul care nu primește atingerea pe care o caută, găsește mereu un substitut. Mâncarea devine adesea prima formă de anestezie. Foamea fizică amestecată cu foamea emoțională creează confuzie.
Așa se naște relația complicată cu greutatea: kilogramele sunt povești nerostite, emoții neîmplinite, goluri acoperite cu straturi de zahăr și pâine caldă.
Dar există și o altă greutate — cea spirituală. Mama mea avea greutatea unei stânci. Eu, copil, am primit din acea tărie, dar fără să-mi dau seama am tradus-o doar prin mâncare. Astăzi descopăr că acea greutate era de fapt o coloană interioară pe care și eu o port în mine.
A învăța să permiți
Maturizarea nu înseamnă doar să înțelegi că mama te-a iubit în felul ei.
Maturizarea înseamnă să îți dai voie să primești acea iubire.
Să permiți.
Să accepți.
Să te lași hrănit.
Nu doar de șnițelul de pe masă, ci de intenția din spatele lui.
Nu doar de piureul pus cu grijă, ci de prezența pe care el o poartă.
Nu doar de prăjitura dulce, ci de dulceața sufletului care a pregătit-o.
Și aici e cheia: să ne simțim demni de a primi.
Cât timp nu credem că merităm iubirea, o vom transforma în calorii, în kilograme, în povară. Dar când începem să acceptăm că suntem vrednici, hrana devine simplă hrană, iar iubirea devine vizibilă.
Dieta spirituală
Astăzi încerc să fac o dietă spirituală: să hrănesc sufletul mai mult decât trupul.
Nu înseamnă să renunț la plăcerea unei mese bune, ci să mă întreb: ce parte din mine e de fapt flămândă?
E burta mea? Sau e inima mea?
E stomacul? Sau e dorul de apropiere, de atingere, de “prezență”?
Când încep să recunosc asta, foamea se așază altfel. Kilogramele devin mai ușor de dus, pentru că încep să le înțeleg. Și încep să primesc hrana sufletului chiar și atunci când vine în forme simple și imperfecte.
Poate că toată viața e despre a învăța să traducem iubirea. Dar și mai mult, e despre a învăța să o primim.
Să ne simțim demni.
Să ne deschidem.
Să permitem.
Mama m-a iubit prin mâncare, iar eu am tânjit după altceva. Am suferit, m-am îngrășat, m-am luptat. Dar acum, ca adult, înțeleg că iubirea e acolo. Poate ambalată altfel, dar reală.
Și poate că adevărata maturitate nu e să schimbăm felul în care ceilalți ne iubesc, ci să învățăm să ne hrănim din ce ni se oferă. Și, în același timp, să avem curajul să cerem și ce ne lipsește, fără vinovăție.
✨ Întrebarea rămâne pentru tine, fetița bună în corp de adult :
Te simți demna să primești iubirea care deja există în jurul tău? O lași să intre?îți permiți să o simți autentic ?